Fiica Papei
• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura
Romanul lui Dario Fo Fiica papei face dreptate uneia dintre cele mai hulite figuri ale istoriei: Lucrezia Borgia. Cel mai vandut roman al anului 2014 in Italia.
Dario Fo, iconoclastul autor al Misterului buf si a multe alte piese de teatru ce reinvie traditia commediei dell’arte – laureat al Premiului Nobel pentru literatura in 1997 –, a publicat in 2014 primul sau roman Fiica papei, dedicat vietii uneia dintre figurile remarcabile ale Renasterii italiene: Lucrezia Borgia. Fascinat de ideea lumii ca spectacol, Dario Fo reconstituie in cheie sarcastica societatea italiana din vremea Renasterii, propunandu-ne totodata o suita de portrete desenate de el dupa originalele timpului. Din acest cadru desprinde povestea familiei Borgia care alcatuieste o adevarata saga, plina de infruntari si crime sangeroase, savarsite deopotriva prin fier si prin otrava. Pe Lucrezia insa, fiica lui Rodrigo Borgia, devenit papa in 1492 sub numele Alessandro VI, Dario Fo o prezinta, in acord cu cercetarile cele mai recente, drept o victima a masinatiilor tatalui si ale fratelui sau, celebrul Cesare Borgia, ea fiind in realitate o faptura sensibila, iubita unor barbati cu nume rasunatoare in epoca, protectoare a artelor, artistilor si umanistilor vremii, care a dovedit totodata un curaj barbatesc in infruntarile armate dintre cetatile italiene.
Desprinzand istoria papei Alessandro VI Borgia si a rudelor sale din Renasterea italiana, obtinem o saga tulburatoare, in care personajele se poarta fara pic de respect cu adversarii lor si adesea chiar intre ele. Victima menita sacrificiului e, fara indoiala, de fiecare data, inca din copilarie, Lucrezia, aruncata cu orice prilej si fara pic de mila, atat de tata, cat si de frate, in valtoarea intereselor financiare si politice. Ce credea dulcea copila despre asta nu-i pasa absolut nimanui. De altfel, e femeie – motiv suficient chiar si pentru un tata viitor papa si pentru un frate pe cale de-a deveni cardinal. Ba, cateodata, Lucrezia nu-i nimic altceva decat un colet cu sani plinuti si fese trasnet. Ah, era sa uit, pana si ochii ii sunt plini de vraja. - Dario Fo
Fragment din carte:
"La Roma tot ce se arunca in scurta vreme apare plutind pe apele raului
In dimineata celei de-a doua zile, barcagiii vad plutind pe mijlocul Tibrului trupul unui inecat ce purta somptuoase vesminte tesute cu fir stralucitor de aur. Se descopera ca e vorba nici mai mult, nici mai putin decat de primul fiu al papei Alessandro VI, adica de Juan Borgia. Pe trupul sau se disting numeroase lovituri de pumnal. Cine a putut sa ucida si sa arunce in apa in semn de dispret un personaj atat de puternic, avand inaintea sa o cariera ce promitea sa mearga din triumf in triumf?
In toata Roma se fac auzite satire care arata cand spre un rival, cand spre altul. Se vorbeste, bineinteles, de familiile renumite, de la Orsini la Colonna, si asa mai departe. in cele din urma insa, cercul banuielilor se restrange la insasi familia victimei, si numele care se afla pe toate buzele, in toate tavernele si chiar in palatele cele mai cunoscute din Roma sus-pusa, este al fratelui Cesare Borgia.
Dintre toti locuitorii orasului, cel mai rascolit, aproape disperat, e fara indoiala Alessandro VI, tatal. Tot poporul se intreaba cum de monarhul Romei nu porunceste politiei sale sa purceada la o ancheta temeinica si necrutatoare. Dar, fara sa le raspunda celor care i se adreseaza intrebandu-l ce crede despre mobilul crimei si cine crede ca a putut-o savarsi, tatal victimei nu scoate un cuvant. Iar concluzia, demna de o sentinta a lui Pasquino, e repetata intr-adevar de multi su-pusi ai sacrului regat: „Papa nu scoate o vorba fiindca ucigasul e din familie, din familia lui!"
Papa Borgia devine astfel principalul responsabil. Toti sunt incredintati acum ca a cazut sub dominatia teribilului sau fiu preferat. "
E-un rege nebun in Danemarca
• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura
In romanul publicat cu un an inainte de a se stinge din viata, E-un rege nebun in Danemarca (parafraza a unei celebre replici din Hamlet), Dario Fo reinvie zbuciumata epoca de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, explorand povestea controversatului rege Christian VII si a sotiei sale Caroline Mathilde, o istorie dramatica de iubire, infidelitate si nebunie.
Din cronici de epoca si jurnale secrete, Dario Fo recompune atmosfera stralucitoare de la Curtea regala a Danemarcei in secolul galant, retinand deopotriva intrigile amoroase si de palat ce roiesc in jurul lui Christian VII. Facem astfel cunostinta, rand pe rand, inclusiv prin portretele desenate de autor, cu regina Caroline Mathilde, sora regelui George III al Angliei, cu „Babatia“ – regina-mama si mama vitrega a regelui–, cu medicul iluminist german Johann Struensee, cu intreaga protipendada a Curtii, plina de nobili retrograzi, dar si de figuri de reformatori, si, in sfarsit, cu fiul regelui Christian, Frederik V. In spatele acestui somptuos alai, se fac simtite insa adancile framantari ale unei lumi pornite sa redefineasca „contractul social“, sub inraurirea ideilor iluministe. Iar, deasupra tuturor, Christian VII se dovedeste un rege clarvazator, infaptuind, in preajma sangeroasei Revolutii Franceze, propria sa „revolutie“, fara varsarea unui strop de sange: interzice tortura, aboleste legarea de glie si privilegiile castei nobiliare, ba chiar instituie libertatea presei. Fiindca, asa cum spune Dario Fo, „a fi nebun nu este neaparat un rau, ba uneori nebunii se dovedesc mai buni“.
Ca din intamplare, femeie
In romanul sau postum publicat in 2017, Ca din intamplare, femeie, Dario Fo reinvie istoria unei „regine imposibile“, Cristina a Suediei, una dintre cele mai invatate femei ale secolului al XVII-lea, suverana rebela si mare iubitoare de arta, admirata si detestata, imprevizibila si curajoasa.
Intr-o epoca incerta, in care religia se ciocnea cu politica, morala cu sexualitatea, si marea cultura cu cenzura absolutista, regina Cristina a inteles sa se implice adanc in dilemele vremii sale. A fost o femeie cu totul iesita din comun: a imbratisat religia catolica desi era protestanta, ridicandu-se totodata in apararea protestantilor prigoniti din Franta; n-a ezitat sa-si traiasca viata potrivit propriilor preferinte, care nu erau pe placul unei societati fariseice; a intervenit pe langa suveranii vremii pentru a garanta libertatea de expresie a marilor oameni de cultura. In jurul ei au gravitat personaje de prim rang ale vremii: filozofii Rene Descartes, Pierre Gassendi sau Blaise Pascal, cardinalul si omul de cultura Decio Azzolino si marele dramaturg francez Moliere. Intre toti acestia, sub pana lui Dario Fo, regina Cristina apare ca o figura eroica si neinfricata, un personaj zugravit in culori vii si neconventionale.
Fragment din volumul "Ca din intamplare, femeie" de Dario Fo:
„In Franta, Cristina a fost tratata cu mare respect de Ludovic XIV, desi a scandalizat rafinata Curte de la Paris cu felul ei direct de a fi si cu infatisarea ei masculina. I-au fost chiar date apartamente in castelul Fontainebleau. Dar in aceeasi perioada suverana se lasa purtata de un act de o violenta nemaipomenita.
Cardinalul Mazarin o invitase la Curte ca sa discute despre Regatul Neapolelui, care ocupa gandurile reginei ca si pe ale foarte iscusitului prim-ministru al Frantei. Cu aceasta stratagema, cardinalul, de origine italiana, voia sa scoata cetatea partenopee din mainile guvernului spaniol, care pe atunci se bucura de sprijinul total al Vaticanului in toate problemele politice din peninsula.
Cristina si Ludovic XIV cazusera deci de acord. Regina acceptase noul tron din motive de prestigiu, dar si din pricina nevoilor financiare tot mai presante: stapanirea asupra Regatului Neapolelui i-ar fi permis intr-adevar sa devina independenta fata de Suedia si sa negocieze pacea intre Franta si Spania. Din motive de siguranta, Mazarin avea insa un plan de rezerva, anume sa aranjeze casatoria intre Ludovic XIV si Maria Tereza a Spaniei. In cele din urma a fost preferata aceasta ultima solutie. Brusc, sperantele Cristinei s-au prabusit.
In jocul inselaciunilor fara scrupule se bagase si un personaj fascinant, un intrigant italian, marchizul Gian Rinaldo Monaldeschi, care reusise sa intre in gratiile reginei, ba chiar s-o faca sa se indragosteasca de el. Iar in acest balci neiertator Cristina se simtise folosita si tradata, si banuia ca asa-zisul ei curtezan participase la un nedemn joc dublu. Pe scurt, Monaldeschi se pusese in slujba lui Mazarin impotriva ei, asa cum dovedea corespondenta marchizului, controlata in taina la porunca reginei.
La cateva zile dupa esuarea acordului asupra alegerii sale la tronul Regatului Neapole, Cristina trimise dupa Monaldeschi pentru ca acesta sa-i explice de ce uneltise impotriva ei. Intalnirea avu loc pe culoarele castelului Fontainebleau. Pe langa marchiz si regina, erau prezenti la discutie patru oameni inarmati.”
Scrie un review